Trainerul ca pedagog, sau despre solutia corecta la o problema pusa gresit
A aștepta ca angajații să învețe singuri ceea ce au nevoie poate să fie o amânare pe termen indefinit unei probleme despre care cred că e mereu pusă greșit. Pentru că trainerul nu are toate cunoștințele – nici n-ar avea cum. El n-are, neapărat, o știință anume. El are însă știința descoperirii surselor cunoașterii, acolo unde nici compania, nici școala nu le-ar vedea. Un trainer e soluția corectă, chiar dacă impertinentă, pentru problema cunoștințelor angajaților.
O legendă povestește că principele moldovean Ștefan, după an de foamete mare, când nici măcar grâu de sămânță nu se mai găsea, a aflat soluția la un bătrân înțelept, care l-a sfătuit să are drumurile, pentru că boabele căzute în pământul întărit la căratul vechilor recolte să poată astfel să răsară.
O altă poveste, mai veche, spune că în Grecia antică exista un soi de sclav numit pedagog. Era sclavul ce-i ducea pe copii la școală sau la sală de gimnastică și, eventual, le cară bagajele. De ce a ajuns acest sclav să numească, generic, casta învățătorilor, dascălilor, profesorilor, educatorilor?
El „nu aparține nici școlii, nici familiei”. El este doar cel care îl ia pe copil de acasă și-l duce spre locurile în care poate să învețe. Este bătrânul care nu are grâu să-i dea principelui, dar îl învață unde poate să-l găsească. Pedagogul nu face pe nimeni nici mai deștept, nici mai învățat. Doar știe unde se află știința de care e nevoie. E puțin lucru? Poate, dar deși el îndeplinește una dintre cele mai umile munci, lasă atât familiei, cât și școlii, timp destul pentru a face altceva. Și dacă ar fi numai asta, și tot ar fi ceva. Dar pedagogul antic – ca și cel modern, la care ne vom referi mai departe – este cel ce știe drumul și este dispus să’l parcurgă de fiecare dată când e nevoie. Pedagogul modern, trainerul, nu aparține nici școlii, nici companiei. El este doar cel care-l duce pe muncitor, atunci când nu știe, spre locurile din care poate afla. Locul, depozitul științei este ceea ce știe într-adevăr un trainer. Și e un bun însoțitor de drum.
Școala s-a născut atunci când familia nu a mai putut să-i ofere copilului cunoștințele necesare. Și, pentru că familiile, ca și companiile, au lucruri mai importante de făcut, a apărut pedagogul care să-i ducă pe copii la școală, să-i îndrepte pe muncitori spre cunoștințele de care au nevoie. Prin natura muncii sale, trainerul, pedagogul modern, nu are timp, și nici loc să-i învețe pe alții. Dar nici măcar nu-și propune asta. Dacă ar avea un orar și un sediu ar fi o școală. Neavând, el face ceea ce nici școala, nici compania nu pot.
E greu de presupus că nimeni, dintr-o companie, nu ar putea să-i învețe pe ceilalți ceea ce au nevoie. Dar este și greu, și neprofitabil să se oprească din lucru și să fie profesor. La fel de greu și neprofitabil ar fi ca angajații să fie trimiși din nou la școală. Și asta nu doar din pricina timpului, ci și din pricina inadecvării școlii. Pentru că, într-adevăr nu mai e timp de stat în bănci și învățat lucruri generale. Și atunci apare problema: cum pot să am muncitori mai buni? Soluția căutării altor muncitori, și dacă ar exista obiectiv, nu e nici simplă, nici ieftină. A aștepta ca muncitorii să învețe singuri ceea ce au nevoie poate să fie o amânare pe termen indefinit a problemei. Aici e locul rezolvării unei probleme despre care cred că e mereu pusă greșit. Pentru că trainerul nu are toate cunoștințele – nici n-ar avea cum. El n-are, neapărat, o știință anume. El are însă știința descoperirii surselor cunoașterii, acolo unde nici compania, nici școala nu le-ar vedea. Un trainer e soluția corectă, chiar dacă impertinentă, pentru problema cunoștințelor muncitorilor. Dar despre ce poate da și ce poate descoperi pedagogul modern, data viitoare.
