Tinuta casual vinerea si alte „must”-uri
Stau si ma uit la omul din fata mea, ca e cat malul, si sta toata ziulica si traduce niste texte din engleza. Si ma gandesc, in acelasi timp, la o baba ce merge 5 km pana la pamantul cultivat cu porumb de dat la pasari pentru a da cu sapa. Si zic ca nu-i dreptate pe lume. Cat nutremant se pierde de pomana, trecand prin burdihanul omului din fata mea, fara ca el sa depuna alt efort de-calorii-arzator decat mutatul curului de pe un scaun pe altul. Cata forta bruta se ascunde in muschii acestui om inca tanar si ce bine i-ar prinde babutei un astfel de ajutor la prasit.
Situatia aia botezata pompos „diviziunea sociala a muncii” imi pare, vazuta de pe partea asta, onanie. Irosire de mijloace. Si-apoi mai vin si ecologistii (nu pe jos, nici cu barcaze cu vasle sau panze, ci cu avioane de-poluare-producatoare) si se dau de ceasul mortii si se leaga de copaci nu-de-ei-plantati de grija mediului si-a incalzirii globale. Nici pe ei n-o sa-i vezi vreodata dand cu sapa. Dau cu gura, dau din maini, dau din cap. Aprobator sau, mai adesea, dez-.
Alta irosire, alta nedreptate a lumii.
Stau si ma uit la omul din fata mea, ca e cat malul, si sta toata ziulica si traduce niste texte din engleza. Si ma gandesc ca, in acelasi timp, in vreun loc uitat de lume, in creieri de munti, un mos isi uita si limba parintilor, de-atata singuratate. Si-mi zic, iarasi, ca nu-i dreptate pe lume.
Cata scoala a facut omul din fata mea ca sa nu faca altceva decat sa vorbeasca lucruri deja vorbite, pe care lipsa de scoala sau lenea li le interzic altora. Care-l platesc pentru asta. Stie o mie de lucruri, nu face nimic din ce-a invatat sa faca. Sta si pune vorbe in loc de vorbe.
Treaba aia botezata pompos „specializare” imi pare, privita de pe partea asta, scopire. Renuntare voita la frumusetea complexitatii. Si-apoi mai vin si specialistii-n CSR si-mi povestesc de facerea-de-bine si implicarea corporatiilor in proiecte umanitare. Nici pe ei n-o sa-i vezi vreodata renuntand la un week-end la schi, pe Valea Prahovei sau in Alpi, pentru a merge in creierii Apusenilor si-a schimba o vorba cu un mocan batran.
Stau si ma uit la omul din fata mea, ca e cat malul, si sta toata ziulica si traduce niste texte din engleza. Si ma gandesc ca, intre timp, s-a mai apropiat cu o zi de moarte, banca la care are credite a mai castigat, de pe urma lui, zero-virgula-doi-la-suta, copii lui au mai luat un 10 sau un 4 la scoala si, totusi, el pleaca acasa cu un gust amar, cu o senzatie de ratare din zi in zi mai acuta.
Sentimentul ala botezat pompos „plictiseala” mi se pare, vazut de pe partea asta, nevolnicie. Ruga catre un zeu in care nu mai crezi. Si-apoi vin legiunile de psihologi si antrenori-de-succes-personal si ne ajuta sa ne tinem in frau pornirile violente, sa ne planificam avansarile si succesele.
N-o sa-i vezi, vreodata, plecand fericiti de la slujbe. Predica fericirea pe care inca n-au gasit-o.
Corporate culture? Cred ca nu. Cultura, cultul religios si cultivarea porumbului au ceva in comun. Naturaletea.
Nu cred in oameni care sunt patru zile corporate si a cincea casual. Nu cred in oameni care-mi toarna zece vorbe in „afacereza” intr-o fraza, dar se misca precum elefantul in vitrina cu portelanuri prin limba engleza. Nu cred in oameni care se implica in proiecte de responsabilitate sociala, dar lucreaza in continuare in firme ce produc armament, iar pe subalterni ii trateaza mai rau decat pe sclavi. Nu cred ca din orice om se poate face un manager de succes, nici ca orice om stie sa vanda orice. Nu cred ca orice e accesibil oricui.
Cred in lucruri obtinute cu truda. Cred in semetia celui avut, daca avutul si l-a adunat cinstit. Cred in semetia celui destept, daca mintea si-a antrenat-o gandind. Pe astfel de oameni ai ce sa-i inveti.
Trainingul e un must? Poate. Insa pentru cei ce nu si-au gasit inca drumul, pentru cei ce inca nu stiu ce vor, pentru cei ce n-au luat tot ce se putea din scolile prin care-au trecut, trainingul e frectie la picior de lemn.
Pentru cei ce fac lucrurile pentru ca sunt de facut, pentru cei ce invata pentru ca nu stiu, pentru cei ce vor sa castige pentru a folosi, pentru ei, da, e o oportunitate. Pentru cei ce stiu cine sunt, o mana de ajutor poate sa fie orice, si de la oricine. Iar cand mana de ajutor vine de la cei ce au facut ceea ce vor sa-i invete si au gresit facand, si s-au indreptat facand, trainigul poate sa fie un dialog. Un dialog intre egali.
Trainerul nu e vanzator de iluzii. E vanator de iluzii, e inchizator de drumuri gresite. Pentru ca un lucru poate fi facut intr-o mie de feluri prost, dar intr-unul singur bine. Cel ce te poate invata e cel ce stie mai multe drumuri gresite.
